Slujitorii bisericii și planificarea strategică

Primele capitole din Neemia prezintă elementele procesului de rezidire a cetății Ierusalimului, de la definirea viziunii pentru această lucrare până la organizare în vederea implementării viziunii. Primele zece versete din Neemia 2 vorbesc despre planificarea strategică ca un element important al implementării viziunii. Conducerea spirituală nu include doar elementul de direcție, ci și organizarea în vederea realizării acelei direcții, un management  al oamenilor și resurselor.

A planifica strategic este acțiunea de ”a prevedea din timp, elaborând un plan; a programa pe bază de plan; a include într-un plan” (Noul dicționar explicativ al limbii române,2002). Planificarea strategică ”reprezintă efortul sistematic depus de o organizație în vederea stabilirii scopurilor, obiectivelor, politicilor și strategiilor, precum și în vederea dezvoltarii planurilor detaliate necesare pentru a pune în practică politicile și strategiile – aceasta pentru a atinge scopurile și obiectivele vizate”(Steiner,1979). Astfel că nu orice fel de planificare contribuie semnificativ la zidirea poporului lui Dumnezeu. Din această perspectivă am remarcat două extreme: prima fiind lipsa planificării, iar cea de a două planificarea rigidă. Unii slujitori preferă spontaneitatea în locul planificării datorită faptului că nu sunt convinși că planificarea este prea ”spirituală” pentru a fi integrată în comunitatea creștină, aceasta având un iz lumesc de care ei vor să stea departe, sau pur și simplu nu au determinarea (aceasta este legată în principal de tipul de personalitate, experiențele pozitive/negative în ceea ce privește planificarea) și deprinderea de a planifica. La cealaltă extremă sunt adepții unei planificări rigide, adică ”tot ceea ce a fost planificat nu se mai poate schimba”. Astfel, planul devine suveran, eliminând tocmai suveranitatea lui Dumnezeu din acest proces. Solomon spune în cartea Proverbe 16:1   ”Planurile pe cari le face inima atârnã de om, dar rãspunsul pe care-l dã gura vine de la Domnul”. O aprofundare a teologiei planificării în Sfânta Scriptură necesită un studiu mult mai amplu și nu face obiectul acestui articol, ci aici încercam să oferim un exemplu de planificare concretă pe baza experienței lui Neemia. Pe lângă cele două extreme menționate mai sus aș mai adăuga două tipuri de planificare ineficientă: planificarea  superficială și planificare izolată. Planificarea  superficială este de fapt o planificare calendaristică în care sunt așezate în calendar doar datele pentru anumite activități/evenimente. Planificarea izolată presupune fixarea anumitor jaloane de timp, cât și definirea conținutului activităților, dar fără o corelare adecvată cu viziunea și misiunea bisericii.  Să reflectăm asupra modelului de planificare oferit în Neemia 2.

1. Planificarea strategică trebuie să fie precedată de viziune.

Capitolul 1 din cartea Neemia vorbește de formarea viziunii, iar capitolul 2 despre mutarea de la nivelul  de  primire a viziunii de la Dumnezeu la nivelul de implementare. Ordinea nu este întâmplătoare. Mai întâi trebuie să există o direcție, iar aceasta devine reperul pentru orientarea activităților întregii comunități. Planificarea urmează viziunea și nu o înlocuiește. Planul nu trebuie să devină scop în sine și nici să ia locul direcției. Atunci când elementele procesului de direcționare se inversează avem o planificare superficială și o planificare izolată. Prin această metodă noi simulăm direcție și dinamică, dar în realitate facem pași spre ”nu știm unde”. Nu putem schimba locul și rolul planificării în acest proces. Au existat perspective diferite între cercetătorii domeniului conducerii cu privire la relația dintre ”leadership” (conducere este înțeleasă în sens restrâns de direcționare; rolul liderului este de vizionar) și managment (administrarea resurselor și oamenilor; rolul liderului este mai mult de menținere ). Unii cred că aceste roluri sunt totalmente distincte și, în consecință, pot fi îndeplinite de persoane diferite. Alții cred că responsabilitatea liderului include și aspecte de managment, chiar dacă anumite elemente ce țin de management pot fi delegate. În viziunea personală toate încercările liderului de a scăpa total de aspectele administrative în conducere este imposibilă și crează o dihotomie care are impact asupra eficienției și dinamicii bisericii. Delegarea unor atribuții cu caracter administrativ și construirea unei echipe cu roluri și responsabilități complementare  sunt recomandate.

Întrebarea de verificare este: ”Cum contribuie planul pe care l-am elaborat la îndeplinirea direcției?” Dacă nu avem o direcție atunci ar trebui să ne întoarcem și să începem procesul cu primul pas, și anume, cu viziunea și misiunea.

2. Elementele planificării strategice.

Neemia 2:1-10 este o istorie biblică care aparent nu are în sine elemente pragmatice de implementare. O atentă observare a textului ne va ajuta să observăm elementele unui planificări strategice. Întrebările puse de împăratul Artaxerxe lui Neemia pun în lumină elementele  componente ale unei planificări strategice.

a) Identificarea nevoii (v.2-3)

Nevoia lucrării ne împovărează și descoperirea viziunii tinde să ne deconecteze de responsabilitățile curente. Noi începem să visăm la altceva. Un lucrător trebuie să fie capabil să identifice nevoile reale ale lucrării și să se păzească de a cădea în capcana nevoilor imaginare. Descoperirea nevoilor lucrării se face prin raportarea realității la standardul revelat pentru poporul lui Dumnezeu.

b) Rugăciunea (v.4)

Planificarea nu este un proces lipsit de spiritualitate. Înainte ca să ne îndreptăm așteptările noastre spre oameni trebuie să le aducem la cunoștința lui Dumnezeu. Rugăciunea este parte atât a procesului de descoperire a viziunii, cât și parte a procesului de planificare.

c) Afirmarea obiectivului/obiectivelor (v.5)

Neemia îi explică lui Artaxerxe ceea ce vrea să facă. Obiectivul trebuie să fie clar și conectat la viziunea pe care a primit-o.

d) Stabilirea limitelor de timp/durată (v.6)

Fără ancorarea în timp a unei acțiuni există posibilitatea ca aceasta  să rămână la nivel de intenție datorită tendinței de amânare, mai ales în cazul slujirilor dificile pentru care nu avem o determinare puternică în a ne implica, cât și datorită presiunii exercitate de alte evenimente sau slujiri. Așezarea limitelor de timp nu este doar mobilizatoare, dar se constituie și ca indice de măsurare a progresului.

e) Identificarea resurselor (v.7-9)

În text avem prezentate trei tipuri de resurse: umane, materiale/financiare, spirituale. În îndeplinirea unui plan avem nevoie de toate aceste resurse. Nu resursele condiționează direcția, ci resursele trebuie să urmeze o direcție. Atunci când există o direcție Dumnezeu va da și resursele necesare pentru a fi împlinită.

Un plan bun și care este transformat în acțiune naște și împotrivire (v.10). Împotrivirea este dovadă unei planificări serioase și a unei lucrări mari pe care Dumnezeu o face prin noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.